Vacanta la Aiguille du Midi, Mont Blanc, Alpi

Vacanta la Aiguille du Midi, Mont Blanc, Alpi
 

Articol realizat de prietena noastra Tina Mayer. Articolul face parte din seria de articole inscrise la concursul Te trimitem 7 zile cu 7 prieteni la cabana in Retezat.

Despre mine – am calatorit mult. Pana acum vreo 10-11 ani toate vacantele le-am petrecut in Romania. Am fost alungata de mirosul omniprezent de hamsii prajite si plastic de la mare. In privinta muntelui, intotdeauna imi voi aminti cu placere (si de ce nu, le voi revedea cu acelasi entuziasm) de Sfinx, de Cruce, de Diana, de lacurile din Retezat, de poienile din Apuseni, de Postavaru, de Saua Caprei, de Valea Jepilor si altele... Apoi mereu am plecat spre alte tari. Si nu pot spune ca nu am ramas impresionata, mai ales ca eram la o varsta frageda cand am ”dat piept” cu arhitecturile impresionante ale marilor orase europene, de muzeele marete, de frumusetile pe care natura le-a construit pe teritoriul vecinilor nostri de continent si, de ce nu, de serviciile impecabile (in mare parte) oferite de straini.

Eliminand orice incursiune umana din impresiile adunate in timpul vacantelor, intotdeauna am fost incantata de peisajele montane. Poate pentru ca am crescut si traiesc la campie, sau poate ca pur si simplu la munte imi gasesc linistea sufleteasca. Imi iubesc orasul si nu as pleca niciodata de aici, dar agitatia urbana trebuie echilibrata.

Spre deosebire de mare, care, in cazul plajelor de campie, ofera diversitate doar in privinta finetii nisipului, temperaturii si culorii apei, fiind o intindere nesfarsita de ape, muntele e diferit. Are intotdeauna ceva personal, iar in functie de peisaj il poti recunoaste. Multitudinea de culori ale solului, diferitele roci, straturile de vegetatie, forma crestei, fauna specifica, individualizeaza fiecare masiv muntos.

O experienta deosebita, a carei introducere a fost ceva mai lunga pentru a reusi sa prezint cititorului un mic univers al perceptiei mele in privinta naturii, a fost Aiguille du Midi, Mont Blanc, Alpi. Am ajuns in Chamonix pe principiul "daca tot suntem in zona". Apoi, pe baza aceluiasi rationament, am cumparat bilete la teleferic, 42 de Euro de persoana, acceptabil. Am facut ochii mari de tot cand am vazut ”3842m”, in conditiile in care experimentasem pana atunci doar cei aproape 2500 accesibili celor neantrenati in Romania. Tin sa precizez ca in mare parte am preferat mersul pe jos, pe traseele turistice, indiferent de dificultate, apeland la mijloacele de transport pe cablu sau roti doar in conditiile in care se apropia noaptea. Revin in Chamonix. Ne-am asezat la rand, la teleferic. Cateva indicatii tehnice: linia a fost inaugurata in 1955, a fost renovata in 1991 si este formata din doua sectiuni. Prima parte a ascensiunii se face pana la 2317 m, se schimba cabina, iar a doua parte pana la statia de la 3777m, fara nici un stalp intermediar. Suna un pic infricosator. Cu inima mica, dar incantata de adrenalina ce ma inunda, am privit tot drumul pe geamul telecabinei. Singurul regret e ca nu am vedere panoramica J. I-am admirat pe cei care, fara a avea alura de alpinisti experimentati, cucereau fiecare stanca a muntelui, catarandu-se pe alei primejdioase. Am suspinat in amintirea canilor metalice, a izolirelor prinse in varful rucsacului si a pauzelor de respiratie.

Noi eram in confortul fizic al telecabinei, care, poate, la distanta mare de pamant, te solicita psihic mai mult decat ambitia de a lua la pas traseul. Am poposit cateva minute pe primul platou si singurul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: ”uau, acolo sus trebuie sa ajung”, la vederea varfurilor semete din jur. De jos nu se vedeau la fel. Daca stau bine sa ma gandesc, de jos nici nu se vedea varful spre care urcam. Dar cand realizezi cat esti de sus deja, uitandu-te in vale la statiune, si vezi cat mai ai, atunci abia iti dai seama cu ce inaltimi te confrunti. Urmatoarea urcare a fost in conditii uluitoare.

Ascensiunea s-a facut aproape vertical, puteam sa simt ascutisurile stancilor suierand pe langa sufletul care mi se facea tot mai mic si se ascundea prin stomac. Senzatia oferita de acest fel de urcare nu este comparabila cu nimic. Am vanat parcurile de distractii din Europa, dar asa ceva nu am mai trait. Spre deosebire de un montagne russe, aici pericolul imi parea real, chiar daca in realitate transportul se realizeaza in conditii de siguranta.

Am ajuns la cativa metri de statia telecabinei. Un sloi imens de gheata in locasul acesteia avertiza in privinta frigului ce ne astepta. Am incetinit si am intrat lin in locas. S-au deschis usile. In ciuda ghetii, nu era deloc frig. Am salutat pamantul de sub picioare si am inaintat spre tersasa ce oferea priveliste spre alte piscuri ale masivului. A fost un pic dificil pasul pe prima treapta, intrucat era de metal, nu avea contra-treapta si era gaurit, asa incat vedeai sub tine, undeva departe in jos, varfuri de stanci. Apoi m-am obisnuit cu senzatia de plutire, dar am dat de greutatea in respiratie. Fiecare turist isi gasea o particica de balustrada de care se sprijinea si astepta sa isi obisnuiasca plamanii cu aerul rarefiat. Apoi inca trei trepte si pauza de respiratie. Tot asa, pana pe terasa. S-a deschis in fata mea un peisaj magnific, o combinatie intre stanca, gheata si zapada. Un joc de griuri si alb, completat de intinderea nesfarsita a albastrului cerului. O senzatie de liniste covarsitoare, in ciuda vorbelor ce zburau in jur. Natura e intepenita in jocul timpului. Adierile ocazionale de vant pe care le-am simtit in prima parte a vizitelor pe terasele varfului intepau usor obrajii. Soarele stralucea foarte tare, datorita intinderilor albe din jur.

Structura de metal in combinatie cu lemn, geamurile imbatranite, toate completeaza atmosfera de loc salbatic. Interventia omului este mica, modificarile aduse fiind, consider eu, strictul necesar pentru o zona turistica. Este deosebit sa te plimbi de la o terasa la alta, pe marginea stancilor sau pe podurile de deasupra haurilor. Am admirat muntii in toate directiile posibile. Apoi am mancat, alaturi de stancutele alpine, branza in mucegai alb, jambon feliat subtire si bagheta frantuzeasca, cu coaja crocanta si miez pufos. Stancutele sunt deosebite. Au un corp suplu si pene pufoase. Au vanat bucatelele de mancare pe care le azvarleam peste margine, cu o viteza deosebita si agilitate maxima. Sunt perfect adaptate.

A venit un nor, timp in care bajbait pe o lumina gri, vazand in jur doar forme difuze. Cativa alpinisti escaladau un varf de stanca. Apoi a venit vremea sa plecam. Ne-am suit cu totii in ultima telecabina.

A fost o experienta deosebita de oricare alta. Traseul de pe Valea Jepilor, pe care l-am parcurs de destule ori la pas, ofera alt fel de senzatii. Frumusetea lui o percepi pe carare, atingi stancile, obosesti, te opresti la un popas. Pe Aiguille du Midi in schimb te trezesti direct in varful ascutit al unui munte si nu ai de facut decat sa privesti, nici un alt efort. Toata energia o canalizezi spre a observa si a admira.

A fost frumos!

Daca ti-a placut articolul acorda-i autorului un vot de incredere (apasa LIKE) care ii poate aduce lui TINA MAYER un concediu de 7 zile la cabana Pin Alpin in Retezat.


Împreună descoperim multe

#LocuriMinunate

Primeşti în fiecare săptămână cele mai noi articole direct pe e-mail.