Italia: un tărâm de poveste – Cinqueterre și Porto Venere

Italia: un tărâm de poveste – Cinqueterre și Porto Venere
 

(Regiunea Liguria)

Sunt câteva zone de coastă italiene absolut remarcabile, iar Liguria se poate mândri cu două dintre acestea – Riviera di Ponente (de la Genova spre nord, până la granița franceză) și Riviera di Levante (de la Genova spre sud, până la La Spezia). Cea din urmă coastă este mai ales renumită pentru două mici teritorii desprinse parcă din cărțile de povești: Portofino și Cinqueterre. Ambele sunt tot mai mult descoperite de turiști (și pe bună dreptate), astfel că astăzi vom face un circuit între cele Cinci-Sate, o experiență de neuitat dacă (zic eu) ținem cont de două cerințe: lipsa aglomerației și temperaturi moderate. De aceea recomand în acest caz extra-sezonul (chiar și așa, în aprilie era deja forfotă de turiști), presupunând că în lunile iunie-august sunt șanse mari ca plăcerea să se transforme ușor în chin...

Am considerat că cel mai bun loc de plecare într-o regiune unde accesul auto este strict limitat și dezvantajos, este orașul La Spezia, de unde există legături feroviare rapide din gara centrală. Și orașul în sine are câteva atracții turistice, din păcate pe acestea le vom descoperi poate cu altă ocazie (acum, jumătatea de zi dedicată vizitării orașului fiind compromisă de o problemă tehnică la mașină).

Pentru a prinde în perioadele cu prognotic meteo favorabil (prima jumătate a zilei) cele mai frumose sate am decis să le vizităm în ordine inversă, de la vest spre est, de la cel mai depărtat spre cel mai apropiat de La Spezia. Am lăsat ca rezervă satul cel mai îndepărtat, Monterosso al Mare, pe care în final, datorită timpului limitat și parțial ploios, nu l-am mai văzut. Poate sunt subiectiv, dar pare a fi și cel mai puțin spectaculos dintre satele Cinque Terre, având un relief mai puțin sălbatic, mai domol, din acest motiv dispunând chiar de singura plajă a zonei (dar nu am venit aici pentru băi de soare...). Atracțiile principale sunt pe de o parte Gigantul (Neptun sculptat în stânca falezei de la 1900, în Fegina, partea nouă turistică a satului), pe de alta biserica San Giovanni Battista (sec. XIV) și ruinele foritficațiilor castelului și a turnului Aurora, toate în satul vechi.

Profităm așadar de orele prognozate de soare și începem turul la Vernazza (cca. 20 km și 21 minute din gara La Spezia), unul dintre cele mai intens popularizate sate (cu 921 locuitori). Strâns înghesuit între doi versanți terasați, plantați cu viță-de-vie, satul se desfășoară în lungul străzii principale (Via Visconti, apoi Via Roma), care pleacă din port și urcă încet dar sigur spre gară și apoi se afundă în relieful muntos care face această zonă atât de spectaculoasă. Străduțele laterale carrugi, toate în pantă, se reduc în general la șiruri de culoare și trepte ce trec printre sau prin casele oamenilor, astfel că plimbarea în sat este o continuă urcare – coborâre...

De la gară, coborâm rapid in port, respectiv în Piazza Marconi, singura deschidere în aglomerația sufocantă de clădiri. Aici se ridică biserica parohială Santa Margherita d'Antiochia, dar pentru o privire de ansamblu trebuie să luăm puțină distanță, mergând până la capătul digului ce protejează micul port pescăresc.

Cinqueterre

Vernazza: vedere de pe digul portului, spre biserica Santa Margherita și Piața Marconi (în prim plan).

Încă de la intrarea pe dig ne atrage atenția un turn masiv pătrat (azi restaurant), care marchează începutul zidului de apărare genovez Belforte, doar parțial păstrat, și care se întindea de-a lungul coastei pe întreaga lungime a satului, până la un al doilea turn circular, aflat la începutul potecii spre Corniglia. 

Portul și satul sunt dominate (și apărate) de la înălțimea de 70 metri de castelul dei Doria (sec. XI-XVIII) în vârful căruia se ridică un turn cilindric. Fortificația poate fi vizitată (contra taxă), scările urcă abrupt de lângă turnul pătrat Belforte și până în vârful turnului castelului, de unde avem o frumoasă panoramă la 360°.

Vernazza

Vernazza: turnul circular al castelului Doria, cu vedere spre nord, spre Monterosso.

Vernazza

Vernazza: panorama-stânga din turnul cetății, cu portul pescăresc și biserica Santa Margherita.

Vernazza

Vernazza: panorama-centru din turnul cetății, cu piața Marconi, Via Roma (singura stradă demnă de acest nume) și biserica San Francesco (sec. XVII, actualul sediu al Primăriei).

Vernazza

Vernazza: panorama-dreapta din turnul cetății, cu al doilea turn al Belforte-ului și poteca în serpentine spre fracțiunea Corniglia (ce poate fi văzută pe penultimul promonotoriu).

Coborâm din nou în port și căutăm poteca ce duce spre Monterosso; intrarea se face din piața Marconi, printr-un portic de lângă biserică. Trecem de poarta de taxare și urcăm o porțiune pentru a profita de perspectiva perfectă (dinspre nord) asupra golfului și cetății Vernazza.

Vernazza

Vernazza: vedere de pe poteca spre Monterosso asupra căii ferate și coastei nordice, cu terasele specifice plantate cu vii.

Vernazza

Vernazza: vedere de pe poteca Vernazza-Monterosso spre port și cetatea cu turnul său cilindric. În dreapta, la baza digului, se vede turnul pătrat din Belforte.

Vernazza

Vernazza: vedere de pe punctul cel mai înalt al potecii Vernazza - Monterosso spre sat, port și cetate.

În continuare, ne întoarcem cu trenul o stație până la Corniglia (17 minute din gara La Spezia), o fracțiune a comunei Vernazza (cu doar 195 locuitori), cocoțată la 100 metri desupra mării pe un promontoriu stâncos, fiind astfel unicul sat fără acces la mare. Din gară se poate ajunge în sat pe o potecă ascendentă (numită Scalinata Lardarina, conține 377 trepte) sau cu un microbuz gratuit și aglomerat. Variantă a leneșilor și obosiților, busul urcă pe Via Stazione și oprește în piața centrală numită simplu Piazzetta (lângă care se găsește și o mică parcare auto, raritate în aceste locuri), de unde intrăm spre sud pe îngusta străduță principală a vechiului sat, Via Fieschi. Ajungem imediat în piața Largo Taragio, în centrul căreia se află Monumento ai Caduti, fiind dominată de Oratorio di Santa Caterina (sec. XVIII).

Corniglia

Corniglia: Piazzetta, cu intrarea (deabia vizibilă în spatele umbrelei) în principala arteră a satului, Via Fieschi.

Corniglia

Corniglia: piața Largo Taragio, cu fațada oratoriului Santa Caterina și monumentul Celor Căzuți (stânga).

În spatele Oratoriului se găsește un mic teren de sport (situat pe marginea unei stânci verticale cu cădere la mare) de unde avem perspective spre Manarola; tot de aici se poate urca până la Torre, rămășiță a vechiului zid de apărare genovez din 1556. Continuând pe Via Fieschi până la capăt, ajungem pe alt punct de belvedere, cu priveliști spre Manarola (spre est) sau spre Marina din Corniglia (golful-port al satului, la care se poate coborî pe o potecă șerpuită abruptă), respectiv spre sanctuarul di Nostra Signora delle Grazie, aflat pe vârful muntelui, în fracțiunea San Bernardino (spre nord-vest).

 Corniglia

Corniglia: satul vecin Manarola, văzut dintr-un punct de belvedere.

Corniglia

Corniglia: vedere spre nord-vest, cu golful-port al satului (stânga-jos) și sanctuarul din San Bernardino (dreapta-sus în fundal). În fundalstânga, este satul Monterosso.

Revenim la piazzetta, de unde urcăm spre nord pe aceeași Via Fieschi; după câteva zeci de scări ajungem la biserica parohială Chiesa di San Pietro (sec. XIV). Continuăm de aici pe Via Serra (ce reprezintă începutul potecii Corniglia-Vernazza), de unde la câteva zeci de metri am găsit un loc cu privire de ansamblu mulțumitoare asupra satului (rezolvând o frustrare resimțită încă din gară, poziția satului îl face să fie ascuns privirii, cu excepția perspectivei dinspre mare sau din aer).

Corniglia

Corniglia: fațada bisericii San Pietro, văzută din Via Fieschi.

Corniglia

Corniglia: vedere generală a satului (spre sud), de pe Via Serra.

Luăm din piazzetta din nou busul până la gară, de unde mai facem un salt înapoi cu trenul și coborâm la Manarola, o fracțiune a comunei Riomaggiore cu 353 locuitori, situată pe un promontoriu stâncos de 70 metri înălțime. Din gară, accesul în sat este facilitat de un tunel lung ce trece prin peretele stâncos deasupra căruia mai pot fi zărite urme ale vechiului castel genovez de la anul 1200 (azi locuință privată). Tunelul este singura facilitate modernă, odată ajunși în sat în Via Discovolo, nu mai găsim nici un petec de teren orizontal, toate drumrile urcă sau coboară; micile străduțe (carrugi) sunt de multe ori doar o înșiruire nesfârșită de trepte, permițând trecerea unui lat de om printre porți și ferestre... Dacă am urca pe Via Antonio Discovolo (care a rezultat din canalizarea și acoperirea torentului Groppo, acțiune desfășurată între anii 1950-1978 !) am ajunge la Piazza Innocenzo IV, cu biserica parohială San Lorenzo (1338) și clopotnița sa, folosită odată ca punct de observare de paza contra piraților. Ni se pare mult mai atractiv însă traseul spre port, în josul aceleiași Via Discovolo, continuată cu Via Birolli, pe lângă bărcile pescărești depozitate la loc uscat în cursul sezonului nefavorabil (suntem în luna aprilie).

Manarola

Manarola: vedere din piața Dario Capellani spre campanila bisericii San Lorenzo.

Manarola

Manarola: vedere din piața Dario Capellani (o curioasă piață etajată, aflată deasupra străzii) spre port, în josul Via Borelli, vechiul traseu al torentului. Se văd bărcile pescarilor trase pe uscat de-a lungul străzii.

Ajunși la Marina, portul pescăresc, ne oprim practic pe podul ridicat pe Via Birolli peste vărsarea torentului Groppo; privind în jos vedem un golf cu insule stâncoase și ape de smarald care te îmbie la baie. Spre stânga, o potecă betonată pe mal ne duce la debarcaderul satului, dincolo de digul de piatră, sub un promontoriu stâncos ce înaintează în mare. Spre dreapta, o alee de promenadă săpată în 1968 în peretele altui promonoriu stâncos (Punta Buonfiglio), păstrează același nume de Via Renato Birolli.

Manarola

Manarola: locul în care torentul canalizat Groppo se varsă în mare. Cablurile aparțin unei macarale de ridicat bărcile din apă până la nivelul carosabilului din Via Birolli.

Manarola

Manarola: vedere mediană a golfului portului, cu apă ce îmbie la sărituri....

Manarola: golful portului, cu insulele stâncoase și, în fundal-dreapta, aleea de promenadă din Punta Buonfiglio (Via Birolli).

Manarola: golful portului, cu insulele stâncoase și, în fundal-dreapta, aleea de promenadă din Punta Buonfiglio (Via Birolli).

Manarola

Manarola: vedere de la nivelul golfului, spre promenada Via Birolli din Punta Buonfiglio (dreapta) și, în fundal, satul Corniglia.

Promontoriul Punta Buonfiglio oferă cele mai frumoase perspective asupra satului, astfel încât parcurgem aleea de promenadă până în capăt, de unde alte alei în serpentine ne urcă în cel mai înalt punct, la cimitirul satului, format din blocuri de sertare funerare aranjate pe 4-6 etaje (obiceiul locului fiind incinerarea).

Manarola

Manarola: vedere a promontoriului Punta Buonfiglio cu Via Birolli și cimitirul satului (sus-dreapta).

Manarola

Manarola: vedere generală de pe Via Birolli, din promontoriul Punta Buonfiglio. Drumul din stânga, cu arcade de piatră, este Via di Corniglia.

Manarola

Manarola: vedere generală de la cimitir, punctul cel mai înalt al promontoriului Punta Buonfiglio. Se vede podul peste vărsarea torentului și bărcile ridicate pe Via Birolli.

Manarola

Manarola: vedere de pe aleea pretențios numită Via dei Giovani (Punta Buonfiglio), spre sat și aleile Birolli și Corniglia.

Din vârful promonontoriului, revenim în port pe un drum mai scurt, Via di Corniglia, partea inițială a potecii Manarola – Corniglia. Și dacă am pomenit de poteci, cea mai renumită și spectaculoasă este cea dintre Manarola și Riomaggiore, săpată în roca de deasupra mării, numită și Via dell'Amore. Din păcate, la data vizitei noastre era închisă, urmare a unei prăbușiri de teren din anul 2012 (în aprilie 2015 au fost redeschiși doar primii 200 metri din potecă).

A doua zi dimineață plecăm din nou din La Spezia pentru a vizita cel mai oriental și meridional sat din cele cinci, Riomaggiore (10 minute cu trenul). Și aici accesul din gară (aflată pe valea torentului Rio Finale sau Rufinàu) și până în satul aflat de cealaltă parte a culmii di Campiòne, este facilitat de un lung tunel, ce iese tocmai în centrul istoric, în Piazza del Vignaiolo (aflată la înălțime deasupra străzii). Cu 1666 locuitori, satul este un alt exemplu tipic de așezare compusă din rânduri compacte și paralele de case-turn fortificate (case torri genoveze), orientate de-a lungul torentului Rio Maggiore. Pentru a ajunge la obiectivele turistice, trebuie urcat din acest loc până la biserica parohială San Giovani Battista (1340), respectiv oratoriul Santa Maria Assunta (sec. XVI). De asemenea, pe vârful culmii muntoase di Campiòne (pe sub care am trecut prin tunelul pietonal) se mai găsesc oratoriul Santi Rocco e Sebastiano (1480) și fortăreața locală, Castello (sec. XIII-XVI), din care au mai rămas două turnuri, locul fiind folosit azi pentru manifestări artistice în aer liber. Dar asta înseamnă alte sute de scări de urcat pe străduțele înguste carrugi, suntem într-o zi a excursiei în care oboseala se resimte și ne-am cam săturat de scări, plus că bisericile nu pot fi altceva decât ceea ce am văzut deja iar din castel nu a rămas mare lucru (se pare că singura atracție deosebită este panorama care se deschide de acolo asupra mării).  Astfel încât decidem să profităm doar de spectacolul relaxant al naturii și coborâm din piața suspendată, pe Via San Giacomo până la Marina, portul pescăresc.

Riomaggiore

Riomaggiore: vedere de pe terasa suspendată a pieții Vignaiolo spre port, de-a lungul străzii San Giacomo.

Piațeta portului este singurul loc deschis care oferă perspective spre clădirile-turn ale satului. De aici, am continuat spre stânga urcușul pe Via San Giacomo (pe malul vestic al golfului), care, după ce ocolim capul promontoriului, continuă cu o alee săpată în stâncă, pompos numită Via Antonio Gramsci, pe care trecem pe lângă debarcaderul satului pentru a ajunge la o plajă retrasă, plină cu prundiș și bolovani.

Riomaggiore

Riomaggiore: strada San Giacomo cu piațeta portului.

 

Riomaggiore: vedere din port spre finalul străzii San Giacomo, care înconjură promontoriul și se continuă cu Antonio Gramsci.

Riomaggiore

Riomaggiore: satul văzut de pe porțiunea cea mai înaltă a străzii San Giacomo. Sus se vede unul din turnurile castelului (cu ceas).

Riomaggiore

Riomaggiore: vedere de pe digul portului spre stâncile din golf pe care sunt ridicate case-turn de 4-5 etaje. Departe, în fundal, se zărește satul Monterosso și promontoriul Punta Mesco.

Revenim în port pentru a trece apoi pe malul de est al golfului, care este stâncos, scobit în formațiuni spectaculoase pe care se poate coborî, cu ajutorul scărilor și frânghiilor de sprijin, până la nivelul apei.

Riomaggiore

Riomaggiore: golful și clădirile adiacente, văzute de pe scările care urcă spre castel (Salita Castello).

Riomaggiore

Riomaggiore: vedere a satului cu Via San Giacomo, de pe una din stâncile care se înalță în golf (cea ilustrată cu două imagini anterior).

Riomaggiore

Riomaggiore: vedere de pe stâncile golfului spre începutul potecii Via dell'Amore, Riomaggiore-Manarola, închisă la acea dată. În fundal se vede tocmai Monterosso, în cealaltă extremitate a Cinque Terre.

După cum am amintit deja, renunțăm la vizitarea satului Monterosso, care nu mai poate oferi nimic în plus față de fantastica triadă Vernazza – Manarola – Riomaggiore. Așadar ne despărțim de Cinque Terre cu promisiunea revenirii pentru a completa imaginile cu acelea unice oferite de un tur pe mare și de o plimbare pe cel puțin una din potecile de coastă (Levanto-Monterosso – 8 km, Monterosso-Vernazza – 3,5 km, Vernazza-Corniglia – 4 km, Corniglia-Manarola – 3 km, Manarola-Riomaggiore zisă și Via dell'Amore – 1,5 km și, pentru cei antrenați, Riomaggiore-Portovenere).

În schimb, ne întoarceam la La Spezia și ne îndreptăm (de data aceasta cu mașina) spre sud. De-abia plecați din centru avem ocazia să aflăm că aici se află unul dintre principalele porturi militare ale Italiei, mergând pe Via Nicolò Fieschi, pe lângă zidurile înalte ce înconjoară Arsenale Militare Marittimo, și zărind ocazional modernele nave militare aparținând de Primo Gruppo Navale al Marinei Italiene. Continuăm încă 12 kilometri pe malul marelui golf pe șoseaua șerpuită SS530, până la Portovenere, în extremitatea meridională a peninsulei. Găsim un garaj (cam scump, dar nu prea avem de ales) chiar în inima târgului, la subsolul Grand Hotel Portovenere. Avantajul este că imediat ieșiți în șoseaua statală 530 (ce trece pe o esplanadă deasupra portului turistic), avem o perspectivă perfectă asupra vechilor fațade ale satului istoric.

Portovenere

Portovenere: perspectivă de pe SS530 spre port și centrul istoric. În dreapta se văd zidurile fortificate ale castelului Doria, iar în mijloc campanila bisericii San Lorenzo.

La câțiva pași spre vest ajungem în Piazza Bastreri, unde se înalță turnul de colț al incintei fortificate ce urcă la castelul Doria (Torre Capitolare, 1161), în continuarea căruia se află poarta de intrare medievală în orașul vechi (1113).

Portovenere

Portovenere: poarta de intrare spre centrul istoric, văzută din Piazza Bastreri.

Trecem de poartă,  și decidem să începem circuitul urcând aleea în trepte de-a lungul zidului oriental de apărare. Ajungen astfel într-un parc sub zidurile fortăreței genoveze Castello Andrea Doria, edificat în 1161 pe vârful stâncos ce domină satul pescăresc, lărgit și modernizat între sec. XV-XVII. De formă pentagonală, cu trei bastioane, dintre care bastionul de sud-vest are forma unei carene de nave îndreptate spre mare și dotat cu un torrione de observație, castelul poate fi vizitat liber.

Portovenere

Portovenere, Castello Doria: bastionul de sud-vest cu turnul de observație, elemente păstrate din castelul medieval.

După ce trecem de un impunător portal, urcăm printr-un coridor și o scară acoperită până în fortăreața din sec. XV (Castello superiore), cu o mare sală cu tavanul susținut de coloane rectangulare masive de piatră (Sala ipostila, 1458), în fața căreia, deasupra bastioanelor, se întinde spre sud (spre mare), o vastă terasă a corpului inferior (Terrapieno del Corpo Inferiore), de unde avem o perfectă perspectivă asupra celuilalt obiectiv major al locului, Chiesa din San Petro. De asemenea vedem golful La Spezia, care în această porțiune (în care iese spre marea Ligurică prin mica strâmtoare numită Le bocche) mai este numit și Golful Poeților (Golfo dei Poeti) și insula Palmaria, cea mai mare din arhipelagul de trei insule Spezzino (ce adăpostește forturi din sec. XIX și turnul de apărare Torre Scola).

Portovenere

Portovenere, Castello Doria: vedere de ansamblu a terasei corpului inferior cu Sala Hipostilă (centru).

Portovenere

Portovenere, Castello Doria: vedere de pe terasa inferioară cu bastionul de sudvest, spre insula Palmaria (stânga), strâmtoarea ”bocche„ și biserica San Petro (central). Jos se văd și cele două foste mori de vânt.

Portovenere

Portovenere: vedere de pe terasa bastionului de sud-vest spre promontoriul cu biserica San Pietro. În stânga – insula Palmaria.

Portovenere

Portovenere: detaliu cu formațiunile stâncoase ale istmului pe unde se ajunge la San Pietro (piața Spallanzani). Jos se vede balustrada albă a potecii spre peștera Byron.

Urcăm încă un nivel unde, deasupra sălii hipostile, găsim locuința castelanului (Casa del Castellano, spațiu unde s-a aflat sediul Capitano del popolo între sec. XVI-XVII), în jurul căreia se află Piața de Arme, sau terasa corpului superior (Terrapieno del Corpo Superiore) ce include un amfiteatru, folosit azi pentru manifestări culturale. De aici avem din nou perspectivele deja aminite asupra satului și golfului, dar de la un nivel cu câțiva metri mai înalt.

Portovenere

Portovenere: vedere a terasei corpului superior spre casa castelanului (față), respectiv amfiteatrul și fortificația nordică (dreapta). Jos se văd ferestrele sălii hipostile.

Portovenere

Portovenere: vedere de pe terasa Castelului superior spre Golful La Spezia. În stânga se văd zidurile de incintă estice, iar în centru, Torre Capitolare (ce domină portul), și Grand Hotel (pe esplanada în unghi drept).

Fortificația de nord (dinspre munte), construită în sec. XVI la cea mai înaltă cotă din castel, este o desfășurare de elemente de comunicație (drum pietruit în dublă pantă, sprijinit de arcade de susținere) și defensive (turnuri, creneluri, tranșee), aflate practic deasupra stâncilor abrupte care delimitează relieful în această parte. 

Portovenere

Portovenere: vedere a laturii nordice a fortificațiilor, cu drumul-tranșee în pantă (stânga), un turn de apărare și crevasa naturală ce apăra cetatea dinspre munți.

Coborâm din castel pe o alee laterală pe faleza stâncoasă deasupra mării, pe lângă cele două structuri cilindrice masive din piatră numite I Mulini (foste mori de vânt și turnuri de pază în același timp), nivel de la care putem să ne abatem câțiva metri spre vest pentru a vedea Chiesa di San Lorenzo (construită de genovezi în sec. XII în stil romanic, modificată în sec. XVI, fiind numită și Santuario della Madonna Bianca).

Portovenere

Portovenere: fațada bisericii parohiale San Lorenzo.

Portovenere

Portovenere: biserica San Pietro văzută din dreptul vechilor mori de vânt.

Jos ajungem aproape de nivelul mării, pe istmul stâncos pe lățimea căruia se întinde Piazza Lazzaro Spallanzani, din care coborâm spre dreapta pe o potecă săpată în stânca neagră, specifică a zonei, pentru a ajunge în apropierea unui mic golf agitat din fața așa-numitei Grote a lui Byron (Grotta dell'Arpaia), ce și-a luat numele de la celebrul poet englez Lord George Gordon Byron (1788-1824), cel ce a găsit aici inspirație pentru versurile sale romantice.

Portovenere

Portovenere: vedere în lungul pieței Spallanzani spre biserica San Pietro. Din dreptul primelor scări, se coboară pe dreapta spre Grota lui Byron.

Portovenere

Portovenere: vedere a Grotei lui Byron (dreapta-jos), de remarcat de asemenea structura particulară a stâncilor. Sus în stânga se vede parțial castelul și cele două foste mori de vânt.

Portovenere

Portovenere: vedere de la înălțimea bisericii San Petro spre golful Byron și castelul Doria (sus, cu bastionul de sud-vest în prim-plan). O imagine caracteristică a reliefului costier dintre Porto Venere și Cinque Terre.

Continuăm și urcăm ușor pentru a ajunge la promontoriul dominat de Chiesa di San Petro, construită între sec. V-XIII în stil gotic genovez (consacrată la 1198). 

Portovenere

Portovenere: biserica San Petro și Campanila (văzute din clădirea învecinată a Parcului Național Portovenere). În fundal, strâmtoarea Le Bocche și insula Palmaria.

Începem drumul de întoarcere, prin piața Spallanzani, continuând pe străduța principală a vechiului borgo (Via Capellini, paralelă cu malul mării), mărginită de zidurile înalte ale caselor-turn genoveze. Acestea formează un zid ermetic față de litoral, zid în care au fost create doar două porți prin care se poate accede din strada principală a vechiului sat spre malul mării. Noi coborâm pe Scalinata I Capitolo și ieșim direct în portul turistic, unde, de pe cel mai îndepărtat dig, ne apare o frumoasă panoramă a Palazzata, casele-turn care mărginesc portul pe toată întinderea sa. Aceste case sunt aparte, blocuri de locuințe înalte de până la 5 etaje, lungi și înguste, cu doar 1-2 ferestre la stradă, în spatele cărora se află câțiva metri de stâncă de care sunt lipite, și care justifică diferența de nivel între stradă și malul mării.

Portovenere

Portovenere: fațadele caselor-turn din sat (Palazzata) văzute de pe digul portului turistic. În fundal, de la stânga la dreapta: campanila San Lorenzo, castelul Doria și zidul estic de apărare cu Torre Capitolare.

Din port, tot pe mal, mai sunt doar câțiva pași până la garajul hotelului, încheind astfel circuitul. 


Împreună descoperim multe

#LocuriMinunate

Primeşti în fiecare săptămână cele mai noi articole direct pe e-mail.