Italia: Grotta Gigante, castelele Miramare și Duino (zona Trieste)

Italia: Grotta Gigante, castelele Miramare și Duino (zona Trieste)
 

(Regiunea Friuli-Venezia-Giulia)

Aflată la mai puțin de 900 kilometri de Timișoara, zona de confluență italo-slovenă de la Trieste, probabil cunoscută mai mult ca și loc de tranzit pentru călătorii spre centrul Italiei sau Spania, are în sine o ofertă turistică de prim rang, de la antichități romane, la castele medievale și frumuseți naturale. Azi vom vizita împreună trei asemenea obiective, pe care noi le-am văzut pe rând, cu ocazia mai multor treceri spre alte destinații.

Venind dinspre România, putem face prima oprire în localitatea Sgonico (Zgonik) la un obiectiv aparte: La Grotta Gigante (Riesengrotte). Grota este formată practic dintr-o singură încăpere imensă (Grande Caverna, de 107 metri înălțime, 65 lărgime și 130 lungime, cu un volum de 600.000 metri cubi), unde cobori abrupt pe o potecă amenajată și electrificată, apoi urci pe versanții opuși, pe Sentiero Carlo Finnochiaro, ca într-un tablou suprarealist (în total 150 trepte de piatră). În plus, există o bogăție de formațiuni spectaculoase, mai ales stalagmite și coloane (cela mai mari sunt Colonna Ruggero de 12 metri înălțime și 4 metri diametru și Palma de 7 metri înălțime). Se pare că este cea mai mare grotă turistică din lume, și cere o oarecare formă fizică, mai ales cu un ghid antrenat care dorește să se încadreze în timpul alocat de 45 minute... Alăturat, există și un mic muzeu al speologiei.

Vedere a Cavernei Gigante, la câteva minute după intrare. Chestiile care atârnă din tavan sunt două penduluri geodezice de 100 metri înălțime.

Vedere a Cavernei Gigante, la câteva minute după intrare. Chestiile care atârnă din tavan sunt două penduluri geodezice de 100 metri înălțime.

Vedere în perspectivă a Cavernei Gigante, de pe panta de coborâre. Jos se poate observa pasarela, care apoi urcă în serpentine spre zona de ieșire.

Vedere în perspectivă a Cavernei Gigante, de pe panta de coborâre. Jos se poate observa pasarela, care apoi urcă în serpentine spre zona de ieșire.

Stalagmite în Grotta Gigante.

Stalagmite în Grotta Gigante.

O bogăție de formațiuni în Grotta Gigante.

O bogăție de formațiuni în Grotta Gigante.

Sala Altarului (Sale dell'altare sau Leo Petrisch Halle), pe cărarea Carlo Finocchiaro (drumul de urcare spre ieșire).

Sala Altarului (Sale dell'altare sau Leo Petrisch Halle), pe cărarea Carlo Finocchiaro (drumul de urcare spre ieșire).

Vedere a Cavernei Gigante, de pe cărarea Carlo Finocchiaro (urcarea spre ieșire). Pe peretele din față se poate observa intrarea turistică, cu traseul de coborâre în zig-zag.

Vedere a Cavernei Gigante, de pe cărarea Carlo Finocchiaro (urcarea spre ieșire). Pe peretele din față se poate observa intrarea turistică, cu traseul de coborâre în zig-zag.

Din Sgonico, la doar vreo 3 kilometri în linie dreaptă (pe șosea e puțin mai complicat), putem ajunge la una dintre cele mai mari atracții ale Trieste-ului, Castello Miramare (localizat în fracțiunea Grignano, la 10 kilometri de centrul orașului, pe șoseaua costieră SS14). Lăsăm mașina în parcarea de la capătul lui Viale Miramare și continuăm pe jos vreo 300 metri pe o alee pe malul mării, până la poarta de intrare în domeniu.

Vedere a porții de intrare în castel de pe Viale Miramare; în stânga, formațiuni stâncoase în malul mării, de genul celor din Portofino...

Vedere a porții de intrare în castel de pe Viale Miramare; în stânga, formațiuni stâncoase în malul mării, de genul celor din Portofino...

După poartă, încă câțiva pași și ajungem în piața de onoare din fața intrării principale.

Castelul Miramare, văzut de pe drumul de acces dinspre poarta de intrare.

Castelul Miramare, văzut de pe drumul de acces dinspre poarta de intrare.

Proiectat de Carl Junker între 1856-1860 pentru Arhiducele Ferdinand Maximilian (fratele Împăratului Austriei, Franz Joseph), castelul a fost construit în stil neoclasic (neo-medieval și neo-renascentist) din piatră albă de Istria pe un promontoriu stâncos deasupra mării. Maximilian a avut o viață tumultuoasă și un sfârșit tragic, a fost numit Împărat al Mexicului unde a și murit în fața unui pluton de execuție în 1867, astfel încât decorațiile interiorului au fost finisate după dispariția sa. Castelul va rămâne în posesia habsburgilor, iar Împărăteasa Sissi îl va vizita de 14 ori între 1869 și 1896. Din 1918 castelul trece în administrarea italiană, care-l deschide ca muzeu în 1929. Din 1931 și până în 1943, proprietari au fost ducii de Savoia-Aosta. În timpul războiului au funcționat aici comandamente militare germane, apoi, pînă în 1954, consecutiv Britanice și Americane. În fine, din 1955 este recuperat de administrația civilă și re-deschis publicului.

Interiorul poate fi vizitat, putând fi văzute aici camere minunat lambrisate și mobilate în stilul jumătății sec. XIX: la parter camerele personale ale lui Maximilian (cabina-dormitor, Sala Novarra, biblioteca), a soției sale Charlotte a Belgiei (sufragerie, salon, budoar, dormitor, garderoba) și capela, iar la etaj camerele reprezentative și de primire a oaspeților unde domină culoarea roșie: salonul prinților, sălile suveranilor, de audiențe și de conversație, salonul japonez și chinezesc, sala istorică și Sala del Trono). Tot la etaj, într-o aripă separată, este apartamentul Ducelui Amedeo de Aosta cu mobilier din anii 1930 în stilul raționalist. Etajul II (mezaninul) adăpostește birouri și nu e deschis publicului. Din fericire, fotografiatul este permis în interior, așa încât putem împărtăși din cele văzute.

Biroul lui Maximiliam de la parter, numit Sala Novara (sala IV) datorită faptului că reproduce interiorul pupei fregatei maritime S.M.S. NOVARA.

Biroul lui Maximiliam de la parter, numit Sala Novara (sala IV) datorită faptului că reproduce interiorul pupei fregatei maritime S.M.S. NOVARA.

Vedere parțială a bibliotecii castelului Miramare (sala V).

Vedere parțială a bibliotecii castelului Miramare (sala V).

Scara de onoare care duce la primul etaj.

Scara de onoare care duce la primul etaj.

Sala Suveranilor (sala XIV): patul lui Maximilian, un dar de nuntă din partea lui Napoleon al III-lea.

Sala Suveranilor (sala XIV): patul lui Maximilian, un dar de nuntă din partea lui Napoleon al III-lea.

La Sala della Conversazione (sala XVI) la primul etaj, vedere spre sălile Audiențelor și Suveranilor, în fundal.

La Sala della Conversazione (sala XVI) la primul etaj, vedere spre sălile Audiențelor și Suveranilor, în fundal.

Imensa Sală a Tronului (sala XX), reconstruită și utilizată azi pentru evenimente cu public.

Imensa Sală a Tronului (sala XX), reconstruită și utilizată azi pentru evenimente cu public.

Exterioriul este la fel de interesant. Parcul de 22 hectare a fost proiectat pe un teren viran al promontoriului stâncos, sub supervizarea lui Maximilian, începând cu anul 1856.

Vedere de pe terasele castelului, spre grădina franceză și micul port. În capătul digului din stânga, este fixat un sfinx egiptean din epoca ptolemeică (sec. III î.Chr.).

Vedere de pe terasele castelului, spre grădina franceză și micul port. În capătul digului din stânga, este fixat un sfinx egiptean din epoca ptolemeică (sec. III î.Chr.).

Castello Miramare, văzut de pe una din aleile parcului.

Castello Miramare, văzut de pe una din aleile parcului.

Castello Miramare, văzut din dreptul sfinxului de pe dig.

Castello Miramare, văzut din dreptul sfinxului de pe dig.

Pavilioane, specii rare de arbori, alei și sculpturi fac plimbarea plăcută prin parcul împădurit, iar după câteva minute se ajunge la Gartenhaus (numit și Castelleto), o mică construcție eclectică cu o frumoasă panoramă, unde Maximilian și Charlotte au locuit sporadic între 1859-1860 și unde aceeași Charlotte, prăbușită psihic după întoarcerea din Mexic, a fost ținută între 1866-1867 izolată și sub supraveghere medicală, așteptând plecarea acasă în Belgia. 

Il Castelletto, un martor tăcut al poveștilor tragice din Miramare.

Il Castelletto, un martor tăcut al poveștilor tragice din Miramare.

Vedere a castelului Miramare din zona Castelletto.

Vedere a castelului Miramare din zona Castelletto.

Pentru al treilea obiectiv, ne înscriem din nou pe șoseaua costieră SS14 pe care continuăm încă 15 kilometri (iar plimbarea pe malul mării este ea însăși o relaxare) până ajungem la Castello di Duino, în localitatea cu același nume. De fapt sunt două castele, iar recomandarea este de a vizita mai întâi ruinele romantice ale celui vechi (care se închide primul), Castello Vecchio. Construit în sec. XI, vechiul castel a aparținut patriarhului din Aquileia și l-a avut ca oaspete pe la 1311 inclusiv pe Dante Alighieri. În 1478 a fost atacat de turci și a fost ulterior abandonat, în favoarea Noului castel. Dovedind atenția necesară accesul nu e dificil pe singura potecă abruptă, iar de pe terasele sale ruinate se deschide o frumoasă panoramă spre noul castel (înspre est) sau spre Monfalcone (înspre vest).

Castelul vechi (dreapta) și cel nou (stânga) văzute de pe poteca de access spre intrarea în Castello Vecchio.

Castelul vechi (dreapta) și cel nou (stânga) văzute de pe poteca de access spre intrarea în Castello Vecchio.

Resturile curții interioare din vechiul castel (sec. XI).

Resturile curții interioare din vechiul castel (sec. XI).

Castello Nuovo (Castelul nou) și așa-numita stâncă a lui Dante (dreapta), văzute de pe o platformă înafara zidurilor vechiului castel.

Castello Nuovo (Castelul nou) și așa-numita stâncă a lui Dante (dreapta), văzute de pe o platformă înafara zidurilor vechiului castel.

Vedere din curtea vechiului castel spre vest, spre stânca albă care sugerează o femeie pietrificată, Dama Bianca, personajul unei sinistre legende gotice.

Vedere din curtea vechiului castel spre vest, spre stânca albă care sugerează o femeie pietrificată, Dama Bianca, personajul unei sinistre legende gotice.

După vizită, ne întoarcem vreo 200 metri până la noul castel, Castello Nuovo, atârnat efectiv pe o stâncă înaltă deasupra mării, construit în 1389 pe ruinele unui avanpost militar roman, ulterior devenit proprietate a principilor de Thurn und Taxis din sec. XVIII și până în prezent (azi fiind un important centru de evenimente culturale, deschis publicului din 2003). Aici și-a scris primele două Elegii din Duino (Duineser Elegien) poetul austiac Rainer Maria Rilke în anul 1912 și tot pe aici au trecut în vizită Sissi, Johann Strauss, Franz Liszt, Paul Valery, dar și Eugene Ionesco.

Intrarea în Castello di Duino (Castelul nou), văzut dinspre grădina cu iaz.

Intrarea în Castello di Duino (Castelul nou), văzut dinspre grădina cu iaz.

Curtea interioară a Castelului Nou, cu turnul de pază din sec. XVI care păstrează însă structura interioară romană originară. În spate se zărește bastionul adiacent, punct de belvedere.

Curtea interioară a Castelului Nou, cu turnul de pază din sec. XVI care păstrează însă structura interioară romană originară. În spate se zărește bastionul adiacent, punct de belvedere.

Interiorul poate fi vizitat, sunt 18 camere cu mobilier majoritar modern care refac istoria castelului (importante sunt scara lui Palladio și un piano-forte din 1910 la care a cântat Liszt). Fotografiile nu sunt permise în spațiile închise, așa că vom vedea imagini doar din punctele exterioare de belvedere din balconul frontal sau de pe bastionul adiacent turnului de pază.

Panoramă a coastei karstice, văzută din marele balcon frontal al castelului. În depărtare, în dreapta, se vede Sistiana.

Panoramă a coastei karstice, văzută din marele balcon frontal al castelului. În depărtare, în dreapta, se vede Sistiana.

Castello di Duino: curtea interioară și latura estică a castelului, văzute din bastionul adiacent turnului de pază.

Castello di Duino: curtea interioară și latura estică a castelului, văzute din bastionul adiacent turnului de pază.

Castello di Duino: vedere de pe bastion spre latura opusă (vestică) a castelului cu micul balcon.

Castello di Duino: vedere de pe bastion spre latura opusă (vestică) a castelului cu micul balcon.

Castello di Duino: grădina cu iaz (Vasca Ninfee) văzută de pe bastionul adiacent turnului de pază. În fundal, satul Duino.

Castello di Duino: grădina cu iaz (Vasca Ninfee) văzută de pe bastionul adiacent turnului de pază. În fundal, satul Duino.

Un alt obiectiv interesant este buncărul (deschis publicului în anul 2006), contruit de organizația germană TODT în 1943 pentru a adăposti o piesă de artilerie grea, destinată protejării bazei navale germane din Sistiana contra atacurilor Aliate. Între 1945-1954 britanicii l-au folosit drept depozit de combustibil. În buncăr se coboară 18 metri pe scări, pornind din curtea castelului (latura estică), în sălile principale de 400 mp (foste magazii de muniții și carburanți) sunt montate panouri expoziționale, iar din buncăr se iese pe un balcon natural deasupra mării, aflat sub zidurile castelului, unde era montat tunul propriu-zis.

Vedere laterală a castelului, din zona intrării în buncăr.

Vedere laterală a castelului, din zona intrării în buncăr.

Artefacte germane și britanice, urme ale repetatelor utilizări militare a buncărului între anii 1943-1954.

Artefacte germane și britanice, urme ale repetatelor utilizări militare a buncărului între anii 1943-1954.

O plimbare în jurul castelului, pe platforme terasate crenelate suspendate deasupra mării, oferă frumoase imagini asupra Castello Vecchio și a coastei stâncoase karstice.

Castello di Duino: marele balcon frontal, văzut de pe terasa exterioară (punctul de belvedere 3).

Castello di Duino: marele balcon frontal, văzut de pe terasa exterioară (punctul de belvedere 3).

Vedere spre stânca lui Dante (prim plan) și Castello Vecchio (plan secund), de pe terasa exterioară a Castelului Nou. În fundal, zona industrială din Monfalcone și, undeva în zare, Veneția.

Vedere spre stânca lui Dante (prim plan) și Castello Vecchio (plan secund), de pe terasa exterioară a Castelului Nou. În fundal, zona industrială din Monfalcone și, undeva în zare, Veneția.

Castello Vecchio văzut de pe terasa exterioară a Castelului Nou.

Castello Vecchio văzut de pe terasa exterioară a Castelului Nou.


Împreună descoperim multe

#LocuriMinunate

Primeşti în fiecare săptămână cele mai noi articole direct pe e-mail.