Canyoning prin Valea lui Stan

Canyoning prin Valea lui Stan
 

Pentru că se apropie vara și tare mi-e dor de un munte (varianta pe bune, de genul interzis iarna :D), m-a apucat nostalgia cu gândul la ultimul traseu pe care l-am făcut anul trecut în august, Valea lui Stan.

Este probabil cel mai impresionant canion din România, în munții Frunții, traseu amenajat cu scări (în genul celor de la 7 Scări dar mai lung și mai complex), cabluri și via ferrata.

Am planificat cu mult timp înainte un roadtrip prin țară și bineînțeles (!!), după săptămâni în șir de vreme frumoasă numai bună de plecat pe traseu, vine și ziua cu pricina, cu tot cu niște nori nesuferiți puși pe ploaie. Păi așa se face măi norilor, să-mi tăiați elanul din prima zi pe munte!?

După o vizită la Cetatea Poenari punem google maps ca să nu ratăm intrarea în traseu și tot am ratat-o până la urmă pentru că am ajuns la barajul Vidraru (venind dinspre Curtea de Argeș) Smile Facem câteva poze și ne întoarcem aproximativ 2 km, am văzut două mașini parcare într-o curbă dar ne așteptam la ceva mai evident așa că iarrr am trecut de el Smile Întoarcem cu chiu, cu vai (iar!), ne oprim în curba respectivă, unde se află și o troiță de lemn, parcăm înghesuit pe drum între alte două mașini și... surpriză! Începe să plouă! Inspiră...expiră...sperăm să se oprească, doar am visat la Valea lui Stan de câteva luni, cum era să plecăm cu coada între picioare fără să mă apuc de vreun lanț pe ziua aia?!

În mașina din spatele nostru erau două cupluri tinere, și ei păreau în dubii, iar lângă panoul de peste drum încă niște turiști curioși. Era deja ora 14:00, deci destul de târziu așa că ne facem curaj, ieșim din mașina și traversăm la panou. Traseul durează în jur de 4h și se face în circuit, ieșirea fiind pe marginea lacului Vidraru, de unde se merge pe Transfăgărășan încă vreo jumătate de oră înapoi la mașină.

Deși ploua deja mocănește am pornit împreună cu turiștii curioși de lângă panou și începusem să urcăm prin dreapta intrării în traseu, poteca se tot îngusta, era din ce în ce mai abrupt, nu vedeam marcajul punct roșu și începeam să am dubii. Nici nu începusem bine, că am și luat-o rara prin pădure Laughing Nu prea mai puteam înainta și aveam o amintire vagă, parcă din blogul Alexandrei că de fapt primul semn se afla la intrare în traseu în partea stângă a unui mic baraj. Așa ne-a trebuit pentru că am mers ca oile după alții fără să căscăm ochii după marcaj Smile.

Valea lui Stan

Găsim într-adevăr marcajul ascuns în bălării și trecem de baraj, ne urcăm pe o scară accesorizată cu scoabe. Deja îmi plăcea de nu se poate!

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Când nu avem de cățărat pe stânci sau scări, urmăm firul râului. Marcajul e bun dar nu apare foarte des. Ce-i drept,  nu prea ai unde să te pierzi. Bine, de câteva ori ne-am întrebat pe unde o trebui acum că orice variantă părea imposibilă, și de obicei soluția a fost traversarea râului.

Valea lui Stan

După puțin timp apar și primele scări mai serioase și mă întreb cum urcă cuplurile din spatele nostru, ei fiind în teniși și pantaloni scurți de blugi... "echipament" total contraindicat pe un astfel de traseu, mai ales pe timp de ploaie când stâncile sunt ude și alunecoase. 

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Totul mi se părea până acum ușurel de parcurs, doar porțiunile de pășit pe stâncă unde nu erau cabluri necesitau mai multă atenție pentru că era ud și prin urmare alunecos.

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Una dintre cele mai frumoase porțiuni de pe traseu, era cu de toate, și cascadă, și scări, și cabluri, destul de sus cât să îți dea un pic emoții. 

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Aici nu prea îmi venea deloc să merg pe stâncăraie fără cablu, era atât de alunecos, chiar și cu bocanci ! Dar cu multă-multă atenție am trecut mai departe.

Valea lui Stan

Un alt rând de cascade, era așa de frumos în realitate, și atât de prost mi-au ieșit pozele pe tot traseul, dar pot să dau vina pe ploaie, nu? Laughing

Valea lui Stan

Ei, dacă până aici nu am întâmpinat vreo dificultate, am ajuns într-un punct în care am zis gata, până aici mi-a fost! M-am vindecat demult de răul de înălțime, însă ceva-ceva a trezit în mine această porțiune de traseu. Puneam picioarele pe scoabe și ne țineam de cablu cu mâinile. De fapt o mână pe cablu și o mână pe scoabele cu cablul, de siguranță. Se rupe una, avem varianta B. Și în scobitura din poza de mai jos nu mai aveam scoabe pentru picioare, decât scobitura propriu-zisă, în stânca udă Yell.

Dacă e uscat, nicio problemă, dar în condițiile date mă apucase așa o frică cu gândul că primul pas mă va atârna de mâini pe cabluri! Atunci m-am uitat în jos sub mine și mi se părea că eram pe marginea unui bloc de 10 etaje. Smile Nu știu de unde panica atât de mare dar am început să tremur îngrozitor, nu mă puteam controla deloc, mai ales mâinile. Tot alea de care aveam nevoie să mă țin de cabluri Yell.

Valea lui Stan

Scobitura nu era alunecoasă, trăiască bocancii, dar mai aveam un hop. Între scobitura în stâncă și următoarele scoabe mai era o porțiune scurtă de perete vertical fără sprijin pentru picioare. Am strâns bine cablul și am pășit cu groază Laughing dar am trecut și aici cu bine.  Diabolică experiență, de-a dreptul!

Valea lui Stan

UPDATE: Fix în timp ce povestesc eu de zor aici trăirile mele cu gând de ducă, primesc notificare pe facebook de la un grup montan cum că ultimii 300 m din traseul Valea lui Stan au fost proaspăt reamenajați. Și mă uit curioasă la pozele lor să văd dacă s-au îndurat și de scobitura mea. A treia poză era bineînțeles cu un alpinist care dădea găuri de zor unde să agațe scoabele pe acea porțiune. Plus alte cabluri pe unde mai era nevoie.

Pe de altă parte mă bucur că am avut parte de o experiență palpitantă, altfel aș fi considerat traseul ușor (având în vedere că am o condiție fizică bună, echipament corespunzător, nu am rău de înalțime și că îmi place să mă cațăr în patru labe, a nu se înțelege că e de mers pe aici cu copiii la primele lor experiențe pe munte).

Valea lui Stan

Valea lui Stan

De aici încolo am trecut prin cheile înguste, am întâlnit un grup de israelieni conduși de o româncă la "canyoning", de unde și numele articolului, mi s-a părut că sună așa pompos și l-am preluat.

Porțiunea de canion de mai jos este probabil seacă doar vara, pentru a se trece mai departe s-ar impune ceva bălăceală.

Valea lui Stan

Mai trecem de câteva porțiuni scurte cu scări prin canion, apoi poteca ne scoate prin pădure la un baraj.

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Coborâm pe partea cealaltă și urmăm poteca prin pădure de-a lungul apei, iar când ne dăm seama că nu mai vedem marcajul, trecem pe partea cealaltă a râului. Regăsim semnul, după care urmează un urcuș prin pădure de vreo 15 de minute. Era saună sub softshell-ul meu, dar nici să îl scot nu îmi venea, că ploaia nu prea îmi place. Băgasem puțin viteză pentru că din cauza ploii era cam întunecat, deși era doar 16:30 iar mai devreme văzusem și un panou cu atenție urși.

Valea lui Stan

Colegii de parcare grăbiseră și ei pasul iar în scurt timp am ieșit cu toții în Poiana Călugărița. Ne-am făcut unii altora poze și de acolo coborâm prin pădure o bucată, până ieșim la drumul forestier.

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Am trecut pe lângă ruinele unei cabane, aflăm apoi că este vorba de fosta cabană Călugărița.

Valea lui Stan

După puțin timp ajungem la lacul Vidraru, iar drumul se continuă pe șosea până la mașină, cam încă o jumătate de oră. Ca idee, de la Poiana Călugărița până la mașină traseul durează cam 2h.

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Valea lui Stan

Am fost înapoi la mașină după 4,5h de mers lejer, cu făcut poze prin Canion, dar fără pauze mari pentru că ploua. Nu mai are rost să spun că ploaia s-a oprit de tot când am ajuns la Vidraru :)) Chiar așa cum a fost vremea am avut parte de un traseu spectaculos, pe care l-aș repeta oricând cu plăcere.

PS: Atenție, În urma ploilor torențiale există risc de viitură în canion! Când am fost noi, în august 2015, nivelul apei era foarte scăzut pe traseu și nu plouase de ceva timp, dar asta nu înseamnă că nu ne-am supus unor riscuri. La nici două luni după ce am făcut noi acest traseu un turist a fost luat de torent și nu a putut fi salvat. Deci e pe bune!

PS 2: Parcarea la troița de lemn de la intrare în traseu nu este legală, se parchează practic într-o curbă de 180 de grade pe Transfăgărășan.


Împreună descoperim multe

#LocuriMinunate

Primeşti în fiecare săptămână cele mai noi articole direct pe e-mail.